Cum luptă nou-născuții cu un sistem privat de sănătate calic, comod și parșiv. Scrisoare catre fiul meu.

Ca orice tată, amintirile despre cum ai venit pe lume îmi vor rămâne adânc întipărite în minte. Și probabil, la un moment dat, îmi vei cere să ți le povestesc. Mi-e groază, însă, să-ți spun că bine ai venit pe lume!

Asta nu înseamnă că eu, ca tata, nu m-am bucurat enorm când te-ai născut. Nici nu-ți pot descrie în cuvinte avalanșa de sentimente ce m-a lăsat fără suflu când te-am văzut prima dată. Cum mi s-au înmuiat amândoi “genunchele” cand ți-am auzit primul strigăt, pe data de 08 ale lunii mai, la ora 3.57 fix, de ai trezit întreg spitalul.
Probabil nu știai atunci că primul tău semn de viața într-un spital privat “de renume” va reprezenta, cumva, si strigătul tău de protest față de practicile ascunse si înrădăcinate aici.
Dar pot să-ti spun, mândru de tine ca fiecare tata de feciorul lui, ca a fost strigatul unui “om”, abia născut dar foarte puternic!

Cum as putea să-ti povestesc că ai luptat, alături de părinții tăi, cu un sistem? Oare m-ai crede că, deși te-ai născut intr-un sistem privat de sănătate, a trebuit sa luptăm cu mentalități involutive, cu dezinteresul si comoditatea unor semeni de-ai tăi, cu nepăsarea si chiar furia unui sistem ale cărui principii nesănătoase au fost, in primele 3 zile de viața ale tale, zdruncinate din temelii de lupta ta si a noii tale familii pentru drepturile sale firești intr-un stat european?

... Un sistem format din cadre medicale comode si deseori frustrate că nu știau sa răspundă în fața argumentelor logice ale unor părinți suficient de documentați și care au crezut în tine, au crezut în mama-natura și în capabilitățile evolutive ale speciei homo-sapiens.
... Un sistem destinat îngrijirii nou-născuților care, deși privat, scump și (credeam noi atunci cand l-am ales) mult mai bine pregătit față de sistemul de stat care abia acum face primii pași spre o normalitate neonatală, și-a format, prin oamenii care îl compun, niste mecanisme de manipulare, ilogice deseori, prin care reușeste, din păcate majoritar, sa descurajeze si sa convingă noile mămici sa nu se dedice alăptării exclusive.

Oare m-ai crede că primele 2 nopți “hoteliere” de spitalizare, atunci când dormeai ca un îngeraș pe pieptul ei obosit de efortul matern, mama ta a citit un curs întreg de alăptare, destinat medicilor si asistentelor?
Si asta pentru ca au fost folosite o multitudine de modalități prin care încercau să ne convingă să semnam ca să te hrănească cu lapte praf. Binecunoscuta “formula”.

3 zile la rând am fost supuși unui asediu psihic pentru a fi convinși ca mama nu te hrănește suficient sau ca e prea obosită ca să secrete lichidul vieții, colostrul, că tu esti foarte deshidratat, că ai icter, asta in condițiile in care știam ca ai fost un nou-născut perfect sănătos încă de la prima notă a evoluției umane, testul Apgar, și in condițiile în care mama ta avea toate calitătile și aptitudinile unei femei deplin pregătite sa alăpteze.

În a treia dimineață, în urma unor discuții șoptite dar aprige cu asistenta neonatală, mama ta a aflat că, timp de 2 nopți, intr-o secție in care este afișat pe toți pereții sprijinul necondiționat pentru alăptare, tu ai fost singurul bebe care ai stat cu părinții peste noapte si care ai fost alăptat exclusiv.

Da, probabil acum nu stii cât de important este sa fii alăptat de mama ta în primele zile. Poate nici noi nu știam suficient de multe lucruri, dar mânați cel mai probabil de instinctul de părinți, am refuzat constant “ofertele” de somn liniștit, de calmare sau de liniste care se făceau unor părinți super obositi, tracasați, in schimbul celebrei potiuni magice, dar chimice: “formula”.

Și cel mai mârșav mod mi s-a părut cel prin care, în sufletul nostru, de părinte, a fost strecurată îndoiala ca tu, bebelușul, esti in pericol. Și că noi, părinti excentrici, daca încercăm sa respectam ceea ce am citit, ce am invatat la cursurile de puericultura de exemplu, despre beneficiile inimaginabile ale alăptatului matern, greșim si punem in pericol sănătatea copilului nou-născut.

Succesul nostru, după ce am încercat si reușit singuri, fără niciun sprijin moral, alăptatul exclusiv (meritul fiind de fapt al tău si al mamei tale) a fost atât de răsunător încât in a 3-a zi de cazare hotelieră de lux, distinsa d-na doctor, deși a cerut copilul pentru consult, nu a mai venit sa informeze părinții despre starea de sănătate si evoluția lui. Am așteptat răbdători 6 ore dupa consult sa aflăm dacă esti perfect sănătos în urma alăptatului exclusiv, daca ai scăzut mult in greutate sau dacă se mai iveste urma de icter, in zadar. Din fericire, nu am mai avut șansa de a-i admira superioritatea d-nei doctor, “prinsă cu multe nașteri” conform spuselor asistentei, si care probabil a rămas fără argumente pro formula, de genul: “are icter, cel mai probabil o sa ajungă la fototerapie.”

Cum sa îți permiți ca părinte sa contrazici o doctorița atotștiutoare sau o asistenta care îți ofera, subliminal, “formula” magica pentru liniște, odihna si un parenting sănătos?

Chiar, cum ne-am permis, ca părinți, sa simțim si sa facem ce e mai bine pentru tine?

Ps: probabil neintenționat, sună a generalizare. Regret asta, bănuiesc că sunt și cadre medicale din aceasta secție care merită toată aprecierea pacienților și care își fac datoria cu vocație si drag, dar probabil au fost pe alte ture sau nu au interacționat cu noi.

PSS: consiliera pentru alăptare (activitate mult subliniata in PR-ul acestui spital) a fost foarte drăguță si ne-a oferit sfaturi foarte bine documentate, în fiecare dimineață. Când a auzit plângerile noastre, ne-a sugerat sa luam atitudine. Păcat însă ca programul acestui “serviciu” se termina la ora 15 si atunci când ai mai multă nevoie, când presiunea și oboseala sunt mult mai accentuate, “consilierea in alăptare” doarme in maternitatea Sanador din București.

Faptele si constatările de mai sus au fost povestite, cu exemple si amănunte, în ziua externării, unei domnișoare amabile care ne-a cerut feedback. Ne-a îndemnat sa semnalăm experiența noastră in formularul de feedback, încercând să justifice cumva că au traineri care fac cursuri săptămânale pentru sustinerea alaptarii cu personalul medical si că ii pare rău de cele întâmplate.
Totodata, sotia mea a subliniat comportamentul ireproșabil al personalului din sectia de ginecologie, in totala contradictie cu cel de la neonatologie. 

Am completat de chestionarul de feedback cu slabe speranțe că se va schimba ceva. În mapa de prezentare a maternității, pe care am găsit-o pe noptiera în prima zi, zăcea un chestionar completat de alta mămica ce fusese anterior în acea cameră, în care descria aceleași experiențe, citez, “îngrozitoare”. La sugestia noastră, a fost luat, după 2 zile, de o asistentă.
 

Stănila, satul care trebuie să trăiască..

Recunosc ca a fost o intamplare sa ajung si anul asta, in ajunul Floriilor, pe plaiurile localitatii Stanila, din muntii Buzaului. Preotul din Mlajet, un bun prieten inca din scoala generala, m-a intrebat daca pot sa-l ajut sa transporte alimentele stranse de clubul Rotaract Bucuresti Octo pentru batranii din Stanila, stiind ca am o masina de teren. 

Mai fusesem acum 2 ani, alaturi de Rotaract si de 4x4adventure si am fost profund impresionat de drama singuratatii traita de cei cativa batrani care mai locuiesc acolo si care refuza cu indarjire sa paraseasca acele meleaguri. Nu vor "in ruptul capului" sa-si  traiasca batranetile pe la orase, unde li s-au mutat copiii sau rudele. 

Si atunci, dar si acum, ne-au primit cu lacrimi de multumire in ochi, dar si cu o mandrie specifica romanilor gospodari, legati de glia lor. Si da, ne-au intampinat cu o demnitate greu de descris in cuvinte. Ceva ce greu mai gasesti la oameni, in ziua de azi. 

Stanila...Un sat care, candva, avea aproximativ 100 de case, dovada fiind numarul 92, care inca mai e afisat la intrarea in micuta biserica, bine ingrijita de preotul Sorin Gavriloiu. Un sat care avea scoala si camin cultural, pe care inca se mai cunoaste o inscriptie: "Traiasca P.M.R.!". 

Un sat care acum mai este locuit de cativa batrani gospodari, dovada fiind gradinile celor care inca mai traiesc acolo, grajdurile mari si chiar casele peste care, desi au trecut anii, sunt bine ingrijite. 

Insa contrastul cu majoritatea caselor darapanate si distruse de timp, care se ivesc pe ulitele parasite, ce serpuiesc printre foste livezi de pruni, este descurajator. Concluzia oricarui strain de locuri care s-ar incumeta sa se plimbe printre dealurile care ascund vechea vatra a satului este una singura: satul acela moare!

Situat in inima muntiilor, satul este electrificat dar pana la el, din pacate, ajungi doar cu caruta sau cu o masina de teren, ultima localitate asfaltata, Mlajetul, fiind la aproximativ 7-8 km. Cand ninge sau cand ploua, e practic izolat. Cand unul din copiii sau una din rudele celor aflati acolo urca in sat, cumpara alimente si pentru ceilalti. 

In timp ce am impartit alimente si cozonaci, alaturi de membrii clubului Rotaract Octo, de preot si familia sa si de 3 prieteni din zona, care si ei au venit cu masinile de teren,  am discutat cu cei cativa oameni care au mai ramas.
Unul din batrani era fericit ca, mai nou, are semnal de telefonie in sat si poate vorbi cu fiul sau pe mobil.

Tanti Valerica, de 82 ani, mi-a povestit cum i-au intrat 2 ursi in magazie si i-au mancat carnea de la untura. Auzisem povestea de la unul din copii preotului. Am stat de vorba cu batrana, care mi-a confirmat-o. Mai mult, mi-a povestit cum porcii mistreti si chiar un cerb i-au mancat cultura de cartofi din fata casei:

Magazia unde se afla carnea la untura. Si ravagiile ursului flamand.

 Pe nea Costica, care are peste 85 de ani, il gasesc cu chef de vorba. Cand era inca in putere, facea viori. Avea in casa 40 de astfel de instrumente. Bineinteles ca inceput sa discute politica. Internationala. Plecand de la Regele Carol, care zicea el, a dat aurul rusilor si ajungand in zilele noastre cand era sigur ca cea mai mare amenintare vine pe Marea Neagra, de la vecinii nostri din est.

Biserica satului, foarte bine ingrijita

Preotul Gavriloiu ne prezinta cu mandrie o lampa pe gaz

Masina preotului, un Aro 10 parca de aceeasi varsta cu locuitorii satului. Insa un mijloc de locomotie necesar pentru a te deplasa pe ulitele desfundate ale micii localitati.

 La casele din "capul" satului se ajunge pe un fel de poteca plina de noroi. Sus am dat de un tanar care avea grija de 2 vaci. Era foarte fericit cand ne-a vazut, dar nu neaparat datorita "ajutorului" ci pur si simplu fiindca putea sa schimbe o vorba cu cineva. Mi-a prezentat cu mandrie grajdul facut de el. Din "capriori" de lemn. Am aflat ca e fiul unei familii din Stanila care era plecata in alt sat si ramasese sa aiba grija de animale. In curte trona, langa caruta, un IMS verde despre care mi-a zis ca porneste "la sfert" si inca mai merge. Acum insa parea ca tine loc de pripon pentru un ciobanesc autentic. 

  
De ce am zis ca "Stanila trebuie sa traiasca"?...fiindca eu cred ca mai sunt sperante ca acel sat sa fie salvat. Am gasit cel putin 2 gospodarii transformate in case de vacanta, unde un localnic mi-a zis ca vin "niste bucuresteni si stau cate o saptamana-doua". Zona e superba si sunt destule motive pentru a determina iubitorii de natura si traditional sa-si petreaca multe clipe de liniste in acel sat. Important e sa se gaseasca mijloacele de promovare si mai ales, de imbunatatire a infrastructurii. Si e evident ca doar efortul preotului, al catorva oameni "de bine" si al celor cativa localnici, nu e suficient..

Turul Balcanilor cu Clio IV, part. II - Albania, tara contrastelor.

 

Mi-a luat destul de mult timp pana sa ma decid sa povestesc despre "aventura albaneza", insa acum, cand m-am asezat hotarat in fata laptopului, amintirile sunt atat de vii, de parca abia m-am intors. Inca nu am reusit sa-mi clarific impresiile dupa calatoria prin "tara vulturilor"...situatie existenta si la vremea respectiva cand, stand relaxat pe o plaja muntenegreana, am aruncat doar cateva cuvinte si poze pe Facebook: "In 3 zile, am traversat Albania. O tara a contrastelor..poduri de lemn plutitoare, drumuri neasfaltate, turme de capre pe sosea, gunoaie neridicate cu lunile, copii care aleargă dupa mașini, șoferi nebuni..in contrast cu stațiuni frumoase la malul marii, hoteluri noi, case si mașini de lux (majoritatea Mercedes), localnici primitori, peisaje superbe..e o experiența de "o data in viața".

Despre prima parte a turului prin Balcani, pe care l-am facut in vara lui 2015, cand am traversat Grecia si am zabovit, pentru cateva zile, prin tinuturile Meteorei si pe superbele plaje din Lefkada, am povestit aici: turul-balcanilor-cu-renault-clio-iv. Ca si in celelalte postari despre calatorii, o sa incerc sa ofer cat mai multe informatii utile celor care intentioneaza sa ajunga pe meleagurile albaneze.

Asadar, partea a doua a calatoriei a fost un traseu de 3 zile, cu 2 nopti de cazare, in care am traversat Albania de la sud la nord, pe soselele de coasta ale Marii Ionice, asta incluzand si vizita orasului antic din Patrimoniul Unesco, Butrint si parcurgerea "rivierei albaneze". Recunosc ca am documentat si pregatit mult mai putin acest traseu, deoarece informatiile on-line despre Albania, in general, sunt destul de sarace. Asa ca, bazandu-ma pe cei 2 copiloti de incredere, pe gps si harta, precum si pe cele 2 cazari facute on-line din Grecia, una in Orikum (care on-line aparea ca fiind o importanta statiune albaneza) si cealalalta in Ksamil (o alta statiune, mai modesta dar aflata langa situl arheologic Butrint), am plecat din insula greceasca Lefkada direct spre noua tinta, Shqipëria.
 
Nu o sa incep cu sfarsitul, dar dupa ce am traversat Albania si am iesit din punctul de frontiera albanez, intrand in Muntenegru, va spun sincer ca am rasuflat usurat. Eram obosit, nervos, contrariat...trecusem printr-o lunga asteptare la vama, asediati de copii desculti si femei care cerseau pe langa coloana de masini, prin praful si caldura inabusitoare...iar cu cateva ore in urma, pe autostrada albaneza,  am scapat ca prin urechile acului de o tragedie rutiera ai caror protagonisti puteam fi noi, cei trei ocupanti ai Clio-ului..fiindca da, legendele despre sofatul groaznic si nerespectarea regulilor de circulatie de catre albanezi sunt adevarate. Dar despre asta, o sa povestesc mai jos..

Au fost trei zile in care am descoperit atat de multe si totusi, atat de putin despre aceasta tara, incat e greu sa fac o descriere detaliata si sa expun impresiile de calatorie, asa ca o sa incerc sa ma rezum la descrierea succinta a traseului si la cateva concluzii personale, la final.

La plecarea din Lefkada, am setat traseul cel mai scurt pe GPSul Renault-ului, astfel incat sa ajungem cat mai repede la granita Greciei cu Albania. Asa ca, dupa un drum superb care a inclus si o scurta oprire in Parga, un frumos orasel grecesc pe coasta Marii Ionice, am ajuns in punctul de trecere a frontierei Qafe Bote. Si aici, GPS-ul de la Clio a clacat: no roads, no land. Si nu se insela prea rau..

 
Punctul de frontiera Qafe Bote era aproape pustiu si dupa un control sumar al documentelor, am intrat in urmatoarea destinatie a calatoriei, pe o sosea ce arata promitator. Desi gasisem discutii on-line cum ca s-ar plati o taxa la intrarea in Albania, noua nu ni s-a cerut niciun ban, euro sau leka.
Dupa cativa kilometri, "Ioana" de pe GPS-ul telefonului mobil (ca paranteza, nu strica sa aveti un gps in plus in calatoriile voastre, eu am folosit o aplicatie de navigatie offline de pe mobil) ne spune ca trebuie sa o luam la stanga, pe un drum neasfaltat, plin de praf. Neincrezatori, am intrebat si cativa localnici care pazeau, bineinteles, oi si capre si care ne-au confirmat: drumul de la granita spre vestitul lor site arheologic, mandria grecilor care l-au construit acum 2500 de ani, a romanilor, turcilor si vetetienilor, era unul prafuit, plin de gropi si fara picatura de asfalt.

 
Dupa aproximativ o ora de condus precaut pe acea sosea, care parea trasata printr-un peisaj aparent selenar, insa impanzit de pet-uri si dupa ce am asteptat rabdator sa treaca turme de oi si capre (fapt cu care eram totusi obisnuit din Romania), drumul s-a oprit brusc intre 2 cladiri care aratau ca dupa razboi, pe malul unui rau destul de lat. Si, parca nu ar fi fost de ajuns de "scary", in fata noastra apare un tanar ars de soare, care ne face semne energice sa inaintam, timp in care observam cum de la malul celalalt al raului se desprinde un fel de bac, mai degraba un podet din lemn, mobil, tras de cabluri din otel. Si mai neincrezator, cobor si incerc sa-i explic tanarului, mai mult prin gesturi, ca nu intelegea boaba de engleza, ca nu vreau sa urc masina pe asa ceva, insa el continua ferm sa-mi faca semne sa inaintez pe bacul care tocmai se lipise de mal. Ma consult rapid cu cele 2 partenere de calatorie, care zambeau amuzate si prind putin curaj cand vad ca in spatele masinii a mai aparut un Mercedes vechi, al carui conducator parea mult mai hotarat sa traverseze raul prin acea metoda. Asa ca urc masina cu grija pe "bac" si ajungem linistiti pe malul celalalt, fara incidente. Culmea, ne trezim in fata Butrint-ului, pe care abia asteptam sa-l vizitam. 

Cum insa se apropia seara, amanam vizita pentru a doua zi si ne indreptam spre Ksamil, care trebuia sa fie la cativa kilometri si unde rezervasem un apartament. Ajunsi in localitatea care parea mai mult o statiune modesta, pe malul marii, ne invartim pret de cateva zeci de minute pana gasim pensiunea. Statiunea era doar jumatate astfaltata, cladirile alternau intre nou si vechi, totul parea intr-o constructie permanenta, gramezi de moloz si gunoi care erau intr-un contrast vizibil cu cateva pensiuni si hoteluri luxoase. 

Pensiunea la care trebuia sa ne cazam, Vila Iliria, am gasit-o destul de greu si doar cu sprijinul localnicilor, unul dintre ei, foarte amabil, rugandu-ne sa-l asteptam sa-si hraneasca pasarile domestice (gaini si rate, pentru pretentiosi) si ulterior ne-a condus, calare pe un "Hoinar", pe un drum prafuit pana in varful unui deal, unde se afla cazarea. Trebuie sa remarc ca localnicii erau foarte amabili cu turistii, fapt intarit si de administratorul pensiunii, care ne-a intampinat cu o tuica, o hartie pe care era imprimata o icoana de la o manastire din Romania si chiar cu cateva cuvinte in romana. Din cate am inteles ulterior, la el se mai cazase un preot din zona Tulcei. Din discutiile cu proprietarul, mai mult in limbajul semnelor, acesta ne-a marturisit ca este politist dar pensiunea si-a ridicat-o muncind in constructii, in Grecia si Italia. 

Camerele erau destul de mari, curate si bine mobilate, insa descriere de pe Booking era mult exagerata. De exemplu, desi se mentiona ca o sa avem bucatarie cu cele necesare, era prezenta doar o butelie cu un dispozitiv pe care puteai sa-ti incalzesti apa dintr-un ceainic, masina de spalat era pe holul comun si folosita de proprietari, iar balconul cu "view" dadea spre gradina lor cu zarzavaturi. Wi-fi no available, too.

Insa stateam doar o noapte, asa ca nu prea ne-au afectat conditiile minime. Clio zis "Furia rosie" , despre care recunosc ca-mi faceam griji, a stat parcat in siguranta, in curtea pensiunii. Dupa ce ne-am aruncat bagajele in camera, am profitat de cele cateva ore de lumina ramase, pentru a vizita statiunea. 

Ksamil este o localitate pe malul marii, care tinde sa devina o statiune de nivel mediu, cautata mai mult de localnici, fiind evidenta intentia lor de a o transforma intr-o destinatie accesibila mai ales familiilor cu copii. Parea ceva de genul Eforie Sud acum 10-15 ani. Turistii erau albanezi care lucrau in strainatate, dovada ca vorbeau italiana sau engleza, dar si italieni. Ca in toata Albania, masinile Mercedes erau omniprezente, alaturi de multe masini inmatriculate in Italia, tara vecina si prietena, aflata la o aruncatura de piatra peste mare. Plaja era destul de intinsa, cu nisip fin, sezlongurile de calitate indoielnica, apa insa era curata si la mal se aflau multe hidrobiciclete.  Am mancat in unul din restaurantele recomandate de proprietarul pensiunii, mancarea nu a fost stralucita insa portiile au fost destul de mari si preturile mai mici decat intr-un local din Romania. 

A doua zi am pornit spre "perla" turismului cultural albanez, Parcul National aflat in Patrimoniul Unesco, Butrint. Conform singurelor informatii pe care le-am gasit la repezeala, in romana, si anume un ciot de wikipedia.ro, "Butrint este un oraș grec vechi de 2.500 de ani din Albania, care se întinde pe o suprafață de aproximativ 17 km². Situat într-o zonă deluroasă și împădurită, la sud de orașul Saranda, în apropiere de granița cu Grecia, Butrint a fost primul sit excavat de italieni în anii 1920. Cu acea ocazie s-a descoperit un amfiteatru și ziduri construite de greci. Arheologii au descoperit ulterior bazilici paleocreștine, un baptisteriu și opt băi. Situl arheologic a fost inclus pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO în anul 1992."

De fapt, Butrintul e un vechi port si oras, care de-a lungul timpului a fost ocupat de numeroase popoare ce si-au lasat amprenta asupra arhitecturii care a scapat vitregiilor naturii si mai ales ale omenirii. Astfel, se pot admira constructii grecesti, romane, bizantine si turcesti iar fortareata de sus, care e foarte bine conservata, a fost reconstruita de venetieni.
Se poata compara cu site-urile arheologice din Grecia, multe constructii fiind bine pastrate. Insa chiar si un necunoscator ca mine a realizat ca situl nu e chiar atat de bine intretinut precum cele din Grecia sau din Italia si totodata, am plecat cu certitudinea ca mai sunt multe de scos la iveala, probabil insa nu sunt fondurile necesare sau oamenii dedicati pentru un proiect de asemenea anvergura. 

Nu mai retin pretul de intrare dar a fost modic, undeva in jurul sumei de 7 euro. In pretul asta primesti si un flyer cu informatii in engleza, destul de putine din punctul meu de vedere, despre parcul natural si orasul antic. Turul parcului dureaza aproximativ 3-4 ore. In mijlocul sit-ului am descoperit si un mic targ in care cateva femei vindeau obiecte populare si traditionale albaneze. Fiindca nu ma pricep la o descriere profesionala a unor astfel de zone arheologice, incarcate de istorie, va las in compania catorva fotografii si va astept mai jos pentru continuarea aventurii. 

Dupa ce ne-am incarcat bateriile cu vizita neasteptat de placuta, cel putin din punctul meu de vedere, a unui loc minunat, ne imbarcam in "furia rosie" si plecam spre cealalta destinatie, statiunea Orikum. 

Insa aceeasi zi ne-a mai oferit o surpriza placuta a Albaniei: "riviera albaneza". Am trecut, pe rand, prin orase-statiuni precum Sarande, Borsh, Porto Palermo si Dhermi, toate asezate pe malul marii dar cu vedere si spre muntii din apropiere. Iar dupa ce am trecut de Dhermi, am intrat pe o sosea care, desi nu paraseste coasta Marii Ionice, urca in nori, in "ace de par". Peisajul este fabulos, imaginati-va ca urcati pe Transfagarasan si aveti marea de o culoare albastru-indigo langa. Din cand in cand, dupa cateva curbe stranse, se gaseau locuri de "view", de unde puteai admira fie plaje salbatice, fie crestele muntilor. De la nivelul marii, drumul urca rapid pana la altitudinea de 1000 metri, cat are Pasul Llogara. Cel putin din punctul meu de vedere, aceasta sosea, care strabate Parcul National Llogara, cu muntele Cika in apropiere (2044 m altitudine), a fost una dintre cele mai frumoase pe care le-am parcurs pana acum.

Spre seara, am ajuns in statiunea Orikum, unde rezervasem un apartament, intr-un hotel nou-nout, construit pe malul marii: Blue Paradise. La receptie ne-a intampinat un tanar caruia nu i-am dat mai mult de 20 de ani si care administra hotelul, alaturi de mama sa. Constructia era noua, la fel si mobila din camere, iar apartamentul a fost mai mult decat multumitor, singura plangere fiind ca nu aveau inca si un restaurant unde sa cinam. Culmea, chiar cand am ajuns, tanarul ne-a spus ca in acelasi apartament mai fusese cazata o familie de romani, care plecase inainte sa ajungem noi. Hotelul dispune si de o mica terasa in fata marii, unde puteai servi linistit micul dejun sau o cafea dimineata, plaja era frumoasa, cu sezlonguri private si gratuite. Si tot aici am admirat cel mai frumos apus de soare din toata calatoria.

Dupa un apus surprins in timelapse si o seara prelungita pana dupa miezul noptii, in care s-au evaporat rezervele din "Crama Domneasca", ne trezim rapid si pornim spre Muntenegru, nu inainte de a mai strabate, timp de multe ore, statiunile albaneze de pe coasta Marii Ionice.
Am trecut prin mai multe localitati si chiar am traversat cateva orase mari (Vlore, Fier si Durres) unde circulatia era nu numai dezastruoasa, ci pur si simplu haotica. La fel parea si dezvoltarea urbana din statiunile prin care treceam, amintindu-mi totusi atat de mult de Romania: fie hoteluri vechi abandonate sau deteriorate vizibil, fie cladiri luxoase, constructii din sticla si otel, pe strazi desfundate si inconjurate de dealuri din moloz si gunoaie. 

Din pacate, sofatul in Albania e ca practicarea unui sport extrem, generator de multa andrenalina si nu de putine ori a trebuit sa evit pietoni care traversau pe unde ii taia capul sau biciclisti ce mergeau pe mijlocul drumului. 
Iar soferii albanezi uneori mi s-au parut ca merg pe modelul "kamikaze", intr-unul din cazuri avand parte doar de sansa pentru a evita o tragedie. Eram pe autostrada (am inteles ca si ei au trei autostrazi, mari si late), circulam cu aproximativ 100 km/h, pe prima banda si, in timp ce o alta masina ma depasea, un sofer de taxi (bineinteles, Mercedes cu geamuri fumurii) a iesit "in tromba" de pe un drum lateral, fara sa-mi acorde prioritate, exact in fata masinii mele. Nici eu nu mai stiu ce am facut, probabil au actionat reflexele, dar am reusit sa franez, cumva strecurandu-ma printre cele doua masini (banuiesc ca nu pe doua roti, ca in "fast and furious") si ulterior sa opresc in siguranta. Culmea, chiar langa locul respectiv era oprita o masina de politie si doi politisti au asistat impasibili la momentele mele de cumpana. Am renuntat rapid la gandul de a apela la ei cand i-am vazut ca cercetau avid, cu privirea, numerele de inmatriculare si mi-am continuat drumul mult mai prevazator, sperand sa iesim teferi si fara masina lovita din acea tara. 
Ajunsi la granita, am rasuflat usurat, cu toate ca ma astepta o coada interminabila de masini, majoritar Mercedesuri, pe langa care se plimbau nestingheriti copii si femei care cerseau.

Acum, daca ati avut rabdarea sa cititi pana aici, poate intelegeti de ce, la inceputul postarii, am spus ca este o tara a contrastelor: vechi si nou, frumos si urat, superb si dezastruos etc., insa toate la un loc au un farmec aparte. Cel putin la mine parca a fost nevoie de a vizita un astfel de loc pentru a rupe ritmul impus de tarile care se dau super-civilizate, cu turism impecabil si cu preturi pe masura dar care deseori se dovedesc a fi doar "pomul laudat".

Ca si concluzii,  Albania este o tara cu peisaje frumoase, cu munti care coboara in mare, cu o sosea de coasta spectaculoasa, cu plaje salbatice ce abia asteapta sa fie descoperite si cu statiuni la malul marii in plina dezvoltare. Albanezii sunt ospitalieri si binevoitori cu turistii si desi nu sunt foarte multi cunoscatori de engleza, se gasesc destui vorbitori de italiana si de asemenea, inteleg destul de multe cuvinte in limba romana. Preturile sunt mult mai mici decat in celelalte state europene cu acces la mare (chiar si mai mici decat preturile litoralului romanesc), atat la cazare, cat si la mancare sau alte servicii. Infrastructura rutiera nu este stralucita in comparatie cu alte state din Balcani, dar poti strabate tara de la un capat la altul linistit, chiar si cu o masina cu garda joasa (desi poti intalni portiuni cu gropi sau chiar neasfaltate intre diverse obiective turistice). Traficul in orasele mari este infernal si haotic, nu se respecta regulile de circulatie de nicio categorie de participanti la trafic, insa daca esti precaut si mai ales obisnuit cu traficul rutier din Romania, nu o sa ai mari probleme.  
 
Eu, unul, dupa ce am sofat, in ultima zi, aproximativ 6 ore cu scurte opriri si dupa ce am trecut granita in cu totul alta tara (despre care o sa va povestesc in postarile urmatoare), nu am mai putut sa conduc in acea zi. Am predat volanul copilotului meu de nadejde din aceasta calatorie si am cazut intr-un somn adanc, trezindu-ma dupa cateva ore, cand intram deja in impresionantul golf Kotor, din Muntenegru.

A fost un somn linistit, pe care vi-l doresc si voua, visand la frumusetile Albaniei...
fiindca da, daca esti genul "izmana pe calator", e o tara care trebuie vizitata, macar o data-n viata.